Redirectioneaza 20 % din impozitul pe profit datorat Statului

La sfarsitul fiecarui an, 20% din impozitul tau pe profit ajunge la stat. Tu ii poti directiona spre orice ONG, fara costuri suplimentare. Daca vrei sa sprijini o cauza, iata ce trebuie sa stii.

Cum pot companiile redirectiona 20% din impozitul pe profit?

Modalitatea de redirectionare este foarte simpla. Compania isi calculeaza suma aferenta celor 20% din impozitul pe profit, apoi incheie un contract de sponsorizare cu ONG-ul pe care isi doreste sa il sustina, iar cheltuielile sunt deductibile.

Acest tip de sponsorizare nu presupune alte cheltuieli suplimentare si nu afecteaza profitul net al companiei.

Sponsorizarea este total deductibila din impozit daca se incadreaza in limitele impuse de codul fiscal.

Ce inseamna redirectionarea a 20% din impozitul pe profit?

Suma redirectionata nu poate fi mai mare de 3 la 1000 din cifra de afaceri, iar platile trebuie facute pana la 31 decembrie 2014, pentru ca suma sa poata fi scazuta din impozitul pe profit aferent anului fiscal.

Cum pot calcula acest procent?

Impozitul pe profit al oricarei companii poate avea urmatoarea repartizare, conform Codului Fiscal:

Extras cod fiscal
Titlul 2, Cap. II, articolul 21, alineatul (4), litera p)

“contribuabilii care efectueaza sponsorizari si/sau acte de mercenat, potrivit prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificarile ulterioare, si ale Legii bibliotecilor nr. 334/2002, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cei care acorda burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, daca totalul acestor cheltuieli indeplineste cumulativ urmatoarele conditii:

  • este in limita a 3 la mie din cifra de afaceri;
  • nu depaseste mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.”

Reflectarea in contabilitate a operatiunilor de sponsorizare prin acordarea de numerar – cash sau virament bancar.

Exemplu de calcul

CA(total venituri) = 100.000lei
Cheltuieli= 80.000lei
Profit brut= 20.000lei din care impozitul aferent acestui profit 16% este de 3200lei
3%O din CA = 300lei
20% din impozitul de 3200lei este 640lei
Deci se poate dona suma de 300lei

Cum va aparea in contabilitate

CA(total venituri) = 100.000 lei
Cheltuieli totale inclusiv sponsorizarea = 80.300 lei
Profit impozabil= 19700lei+300lei (readaugam cei 300lei pe care i-am scazut mai sus din venituri) = 20.000 lei (ajungem la acelasi profit pe care l-am avut daca nu donam nimic)
Impozit 16% =3200 lei
Din acest impozit se scad cei 300 lei acordati pt sponsorizare si se vireaza la stat 2900 lei

Puteti descarca contract de sponsorizare aici.

Poezia lui Radu…

 

Sfera mea

Sfera singuratică a mea lume a fost.
Fericit în cunoscutul din ea, eram obișnuit.
Până când părinții să mă schimb m-au silit.
Trecuturile m-au traversat. Îmi amintesc,
Procedura obișnuită a traiului meu plăcut.
Tot așa până târziu am fost un mut.

Dintr-o dată din a mea închisoare am vrut să scap.
S-a produs o realizare, o vedere a imensității materiei,
M-am trezit văzându-mă că-s doar un punct, ce lume.
Așa a mea trăire s-a modificat în profunzime, în sine.
Tot așa-n continuare din curiozitate de mine cunoștere,
Prin muncă zilnică și efort depus, de schimbare facere,
S-a realizat ceea ce era de fapt în mine, căutarea de sine.
M-am privit dinăuntru-n afară, dinafară-năuntru, pe mine.

Până la urmă singuratic nu-s,
Din mica mea lume, ei aici m-au adus.
Cu a lor metodă și complianță, cu dragoste…
În acest fel de comunicare facere.
Până la urmă nu-i ușor nici imposibil.
Până la urmă drumu-i despre speranță și iubire dincolo de sine.
Până la urmă prin drum să înveți comunicare, de ce și ce.
Până la urmă prin drum spre nou ne-am deschis, o lume cu grai.
Îți urez noroc, ce trebuie să ai.

Cristina Nedescu

Ce mă duce mereu mai departe e speranţa. Îmi place să testez limitele, să văd până unde le împingem, cât de mult putem scoate de la noi ca oameni. Pe multe dintre ele ni le punem noi. Credem că nu putem face un lucru, dar ajungem lângă el şi dacă în continuare avem dorinţa să trecem de prag, de cele mai multe ori găsim resurse s-o facem. Dacă am putea să avem încredere în noi…

Mie îmi place să am încredere. Privesc totul ca pe ceva rotund şi acest val pe care pot să-l duc cu mine vreau să-l măresc din ce în ce mai mult. În val pun dorinţă, speranţă, încredere şi cât mai mulţi oameni. Odată ce sunt înăuntru, apare un schimb între mine şi ei, îi învălui şi pe ei. Îmi iau un rol. Să zicem îndrumător. În val e dragoste. Cred că dragostea am învăţat-o de la copii. Dacă ai terenul înăuntrul tău şi ai curajul să nu mai pui nicio judecată peste, când le vezi privirea şi dragostea pe care o au înăutru, te duci deschis la ei. Copiii îţi dau. Nu contează cine eşti. Când ai început să simţi asta şi să-l exersezi, e multă bucurie.

Într-o vreme credeam că eu sunt altruistă, că dau către copii. De fapt, mi-am dat seama că e o nevoie a mea de a fi într-un fel. Cum sunt eu şi de ce mă păcălesc că sunt altruistă? Sunt sau nu sunt? Trebuie să te defineşti. Apoi te umpli de acest sentiment pe care ţi-e dat să-l dai: bucuria de a da îţi face bine. Acest altruism este o bucurie a mea. Pot s-o numesc dragoste pentru că vine din inimă, o simt. Vine necondiţionată faţă de copii. Vine şi faţă de oamenii mari, chiar dacă ei răspund sau nu răspund sau dacă ceva m-a deranjat într-o atitudine. În următorul moment eu sunt la fel şi sunt acolo. Nu reacţionez ca să plătesc o monedă. Cred că am o dragoste pe care pot s-o dau. Ne putem ghida mai mult după ce e înăuntrul nostru şi mult mai puţin după ce vine din afară.

Cel pe care îl am în faţă e oglinda mea. Dacă întâlnesc o însuşire care nu-mi place la cel din faţă trebuie să mă gândesc bine dacă n-o am şi eu. Într-un fel sau altul am atras lucrul ăla. E uşor să-l judeci pe celălalt, dar e mai greu să te uiţi la tine. E un exerciţiu. Fiecare acţionează după posibilităţile lui, după experienţele lui. Treptat şi oamenii cu care te întâlneşti se schimbă. Se lărgeşte cercul oamenilor cu care faci un schimb. Cred că asta tot dragoste e.

În perioada de acumulare, de exerciţiu, e un du-te-vino, dar trebuie să ai tăria să conştientizezi fiecare experienţă din care ai de învăţat ceva. Dacă n-ai înţeles din prima, trebuie să se întâmple şi a doua oară. Asta înseamnă un exerciţiu: să ai puterea să faci pasul următor. Cred că atunci ţi-e mai uşor să fugi, să întorci spatele. Dacă ai pornit pe drumul experimentării, înveţi, mergi mai departe.

Vali Grigore

Mă simt aproape de o carte scrisă de Zoe Cămărăşescu, „Amintiri”. M-am gândit de ce. Este despre o epocă în care nu am trăit (perioada regalităţii în România), dar care îmi place mai ales prin reprezentanţii ei, a caror atitudine morală mă încântă. Asta poate şi pentru că am avut şansa să îl cunosc pe unul din fiii autoarei şi pe soţia lui. Amândoi sunt oameni cu o cultură frumoasă, solidă, care se vede inclusiv în felul în care se comportă cu cei de lângă ei şi în atitudinea faţă de viaţă. În carte, Zoe Cămărăşescu face referire la tot ce a trăit, la modul constatativ. Deşi sunt şi lucruri care au deranjat-o şi care i-au întunecat uneori viaţa foarte tare, remarcele ei sunt întotdeauna naturale şi aproape că găseşte scuze persoanelor care i-au făcut rău. Vorbeşte cu împăcare, cu acceptare, cu dragoste pentru celălalt. Aproape că găseşti la ea îndemnurile sfinţilor de a iubi pe toată lumea, care pot să pară bizare şi hazardate în vremurile actuale.

Fiul doamnei Cămărăşescu şi soţia lui mi-au fost de multe ori aproape. Sunt nişte repere pentru mine, ca oameni. I-am cunoscut în mediul lor, într-un spaţiu nu foarte generos dacă vorbim în metri pătraţi, dar greu de istorie trăită: doi oameni drepţi, dar fără piepturi bombate. Nici nu ştiu cum să explic diferenţa. Sunt oameni care te lasă să le descoperi valoarea treptat, care te ajută, care te informează, care se bucură că sunt lângă tine, care îţi oferă necondiţionat din învăţătura lor, fără să se fălească cu ea.

Nu ştiam că mama autoarei cărţii a fost una dintre doamnele de onoare ale Reginei Elisabeta. Am aflat asta întâmplător, admirând un tablou despre care nu ştiam nimic atunci. Era chiar portretul lui Zoe Bengescu, doamnă de onoare, făcut de unul din pictorii de la curte, din vremea respectivă. Atunci mi-am dat seama câtă cultură şi ce probitate morală trebuie să fi avut în spate această familie, deoarece condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească persoanele din anturajul reginei erau foarte greu de acoperit. Dar ei, deşi îi cunoşteam deja de 18 ani, nu au adus niciodată în discuţie asta şi nu au pus-o pe tapet cum ar fi făcut multă lume.

Cartea e plină de candoare şi înţelegi din ea că lucrurile în acea familie se învăţau prin exemplu propriu. Lipseşte incisivitatea pe care o vezi de obicei la alţii. Cred că ceea ce-mi place cel mai mult la aceşti oameni sunt discreţia şi modestia lor autentică. Îmi place valoarea aceasta neetalată la microfon, mai şoptită, mai la lumânare.

Ştiu ca toţi oamenii au daruri frumoase în ei, dar nu ştiu dacă noi, prin interacţiunea noastră, nu-i îndemnăm să le ascundă sau să le transforme în funcţie de aşteptările pe care le transmitem. Dacă ne-am cunoaşte foarte bine şi dacă am fi împăcaţi cu noi înşine, am reuşi să fim mai toleranţi şi mai deschişi. Poţi să fii deschis dacă te-ai acceptat pe tine aşa cum eşti. Atunci eşti tolerant şi faţă de celălalt, pentru că îl iei ca atare, fără să îl judeci. Şi el, când se simte acceptat, se deschide. Dar nu e simplu să nu te duci cu eticheta în mână.

Andreea Bălţătescu, terapeut atestat BCaBA

Unul dintre lucrurile în care cred cel mai mult e că nu există bine şi rău. Mi-au dat seama că pot să încerc să fac lucruri bune care ies totuşi rău sau pot să încerc să fac lucruri rele şi ies totuşi bine. Trebuie pur şi simplu să încerci. N-o să ştii niciodată unde şi cum ajungi. Mi-e frică de greşeală doar în sensul că la un moment dat poate o să mă doară. Greşeala o să fie un lucru din care învăţ şi atunci nu mai e greşeală. Încerc să mă gândesc că dacă nu mi-e bine, înseamnă că în momentul ăla nu trebuie să-mi fie bine şi trebuie să trec printr-o perioadă “rea” în care să mă cunosc mai bine pe mine sau să învăţ ceva de la oamenii din jur. Absolut tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă cu un motiv, numai că nu-l ştim noi. Ceva trebuie să se întâmple în momentul acela sau mai târziu ca să mai cresc cumva spiritual, mental. Mă gândesc că, în legătură cu orice, şansele să-l pierzi sunt foarte mari. Dacă o persoană pleacă din viaţa ta, nu poţi ştii cine a fost de vină, în orice fel de relaţie. Ceva nu s-a potrivit. Ce puteai să faci? Sa fii altcineva?

Eu am căutat să am în jurul meu persoane cât mai diferite de mine tocmai ca să mă pun singură în situaţii inconfortabile. Dacă stăm numai în zona de confort nu ştiu dacă ajungem undeva. Să încerc şi altceva, să văd care sunt limitele şi eventual să trec peste ele. Asta e mai mult teorie, pentru că practic, în viaţă, nu reuşesc să am destul curaj. Trebuie să-i laşi pe oamenii din jurul tău să facă ce vor din viaţa ta pentru că nu ştii dacă ce-ţi vor face ei o să-ţi producă bine sau rău. Dacă o să-ţi producă rău şi tu ştii cum să înveţi de acolo, tot bine o să-ţi fie. Nu cred că avem dreptul niciunul să schimbăm pe cel de lângă noi. Dacă el singur simte în prezenţa noastră nevoia de a se schimba alături de noi, OK. Dacă eu impun, mi se pare meschin. M-am întrebat şi eu ce-i ţine pe oameni împreună. Poţi să zici că e nevoia de a fi cineva lângă tine, dar parcă nu e doar atât. Sau poţi să zici că ai acelaşi sistem de valori cu cineva, dar parcă nu e doar atât. E ceva, dar nu ştiu ce. E ceva mai sus de noi. Întotdeauna am senzaţia că e ceva deasupra noastră. Dacă am ştii totul, ce am mai căuta? Nu e scopul tău pe pământ să te întrebi?

Mihaela Iancu, terapeut atestat BCaBA

Păstrez o senzaţie de împărţire în mine. Aşa cum luna are o faţă văzută şi una nevăzută, tot aşa orice lup are o căprioară în el şi orice căprioară are un lup în ea. Între aceste două atitudini e o tensiune care mă atrage foarte mult. Încerc să accept tensiunea din mine şi dintre mine şi celălalt. Am senzaţia că poate să fie un catalizator foarte bun, că poate să mă ajute să înţeleg ceva despre mine şi despre cel de lângă mine, că ceva se depune undeva şi că depunerea asta o să ajute la un moment dat o transformare. Să spun despre mine că sunt uneori, fie lupul, fie căprioara, nu e complet. Simt că sunt amândouă în acelaşi timp şi că nu sunt nici una din ele pentru că ceva le depăşeşte cu mult. Când văd o latură a mea, ştiu că în umbră aşteaptă opusul ei. E ca şi cum aş privi mai de sus o mână care loveşte şi una care mângâie, şi amândouă sunt ale mele. Să mă las să fiu aşa cum sunt şi să învăţ să-l las şi pe celălalt să fie aşa cum e, cu toate manifestările noastre, devin lucruri mai importante decât să am ambiţia de a schimba. Să domin e prea uşor şi prea sărac. Uneori ceva din mine se predă. Alteori există doar dorinţe. Văd o teamă pusă lângă o curiozitate ingenuă pentru cealaltă parte din mine. Ca şi cum e o perdea între ele. Văd că şi între noi oamenii se instalează deopotrivă teamă şi atracţie. Vreau ca celălalt să mă vadă, dar păstrez un văl între noi.

Sunt interesată de risc, pentru că doar în risc pot să încerc să observ înăuntru altfel decât am făcut-o până acum. Sunt făcută din contradicţii şi văd că orice compune universul e alcătuit din părţi contrare. Copacii, de exemplu, mă ajută să înţeleg asta. Au şi delicateţe, şi forţă în ei, iar una nu o exclude pe cealaltă. Ceva e veşnic într-un copac chiar şi atunci când un om îl taie în bucăţi. E o esenţă care se păstrează. Pentru mine, copacul este un exemplu de verticalitate. Are demnitate şi are smerenie. Pot sta ore întregi să mă uit la el şi tot nu mi se pare că l-am înţeles îndeajuns. Când îl văd, îmi aduc aminte că nu sunt doar lup sau că nu sunt doar căprioară şi că nici cel de lângă mine nu este doar una din părţi. Asta mă face mai atentă cu amândoi. Văd cum poţi să fii şi nemilos, şi tandru cu celălalt, în acelaşi timp, prin acelaşi gest. Depinde cu ce parte din tine vezi lucrurile. E ceva foarte fragil şi preţios în noi, ceva care n-a fost atins. Încerc să mă apropii de acest ceva. De cele mai multe ori nu-mi iese, dar pot încerca să învăţ lângă un copil, de exemplu. Deşi am trăit-o de multe ori, continui să mă mir ca şi cum mi s-ar întâmpla pentru prima oară: cât de vie mă simt când strâng un copil în braţe, când mă las strânsă de alte braţe sau când celălalt se lasă strâns în braţele mele, ca şi cum am fi noi înşine copii.

Ruxandra Vizitiu, logoped

Îmi place foarte mult să călătoresc şi mă regăsesc în multe locuri în care merg. Viaţa mea e ca o călătorie. Mă văd altfel în călătorii pentru că pot să fac lucrurile fără să am nicio barieră. Faci ce-ţi vine, te duci oriunde, spre deosebire de momentele în care stai acasă şi ai anumite cutume impuse de programul zilnic. Alegerile nu sunt aceleaşi. În călătorii vorbesc mult mai puţin decât de obicei. Îmi place să fiu cu mine însămi. Într-un program foarte încărcat e foarte greu să mai am timp să mă gândesc la mine. Nu sunt neapărat călătorii în natură, ci în locuri cu mulţi oameni. Văd mişcare. Călătoriile mele sunt genul de curse nebune, dar în momentele de relaxare îmi place să stau cu mine. E surprinzător că nu mă întorc răzvrătită şi frustrată pentru că ştiu că ajung mereu în locuri în care îmi fac plăcere, la copii. Nu e o corvoadă munca. De la fiecare copil îmi iau câte ceva: energia, bună-dispoziţia, bucuria pentru lucruri mici, optimismul, naivitatea. Odată ce creştem se schimbă inocenţa, nu mai suntem noi înşine, ne comportăm conform unor reguli. Pierdem din naturaleţe. Pierdem într-o oarecare măsură libertatea. Un copil care nu pare liber, e de fapt liber. Viaţa de adult are de multe ori doar aparenţa unei libertăţi.

Mădălina Şerbănescu

De când eram eu însămi un copil mi-am dorit să fiu mamă. Să am mulţi copii, să ne jucăm şi să îi iubesc. Probabil că m-a influenţat timpul petrecut în copilărie, la ţară, în al doilea an de viaţă şi apoi în fiecare vacanţă. Acolo aveam uliţa plină de copii, aveam plăcerea jocurilor din poieniţă, din livada vecinilor, din jurul focului, oricând, oriunde, şi uneori chiar şi fără voia bunicilor, că doar ştiam să ies pe geam, să sar gardul şi eram “băiatul lui tata”. Ani buni după întoarcerea mea la Bucureşti am încercat să îmi păcălesc părinţii pentru a ne muta la bunici; aşteptam vacanţele cu calendarul în faţă şi îmi plăcea enorm să tai zilele din trei calendare odată. Pe lângă casă nu aveam copii şi până să ajung la gradiniţă am căutat cu disperare dragi companioni de joacă. Îmi amintesc cu drag că într-o perioadă m-am jucat cu câteva fetiţe de ocupaţie ştergători de parbrize. Dar ele aveau obligaţii şi apăsări greu de înţeles pentru mine la vârsta aceea. Am încercat să ajut, vroiam să le dau mai mult timp de joacă. Am spălat şi eu câteva parbrize, cu frica în sân însă, ştiam că dragii mei părinţi nu m-ar fi lăudat că am învăţat să câştig un ban cinstit şi că sunt darnică şi nu păstrez nimic pentru mine; dar ce ştiau ei, joaca-i joacă în ochii înfăptuitorului chiar dacă ochiul adultului o percepe diferit. Acum au crescut şi ele, şi probabil că stau în cartier; când ne intersectăm ne recunoaştem şi ne salutăm cu blândeţe şi plăcere, chiar dacă nu cred că am mai schimbat vreo vorbă de atunci.

Nu îmi place ideea de “milă” şi îmi este peste poate să înţeleg “bunătatea”. Mi se pare doar o modalitate de a ne flata, de a ne oferi nouă înşine un contur frumos, un contur pentru acel lucru pe care unii l-ar numi suflet. Realitatea este că suntem egoişti; atunci când facem ceva pentru celălat putem înţelege gestul mai degrabă ca pe necesitatea de a ne oferi nouă o stare de bine şi de a contura imaginea pe care o regăsim în oglindă cât mai frumos cu putinţă. Însă trebuie reţinut că egoismul nu este nici bun, nici rău, iar răul nu este nici bun, nici rău; totul este subiectivitate, totul se transformă în condeiul minţii fiecăruia. Ochii ne descriu o imagine, mintea o alta. În esenţă însă, suntem doar oameni. Şi putem găsi multe cuvinte – cărora tot noi le-am dat sens – pentru a descrie acest concept, însă în final cu toţii vom avea aceeaşi formă, cu toţii vom fi acelaşi OM.

Totul este posibil. Ideea este să crezi că poţi şi să ştii că se va întâmpla. Se va întâmpla să fie bine într-un final, se va întampla să rezişti, să reuşeşti, se va întampla să reuşeşti a doua oară dacă nu ţi-a ieşit din prima; vei supravieţui de fiecare dată şi vei descoperi că ţi-a mai crescut o rădăcină bine înfiptă exact acolo unde trebuia, că te sprijini mai bine pe tine însuţi. Eşti construit cărămidă cu cărămidă din putere şi oportunitate. TU poţi, nu te îndoi! Eşti în siguranţă în braţele tale, şi în braţele tale sunt în siguranţă ceilalţi. O înlănţuire fără sfârşit de TU şi OM.

Sorina Patru

Viaţa este un permanent schimb de experienţă (cel puţin aşa o văd eu), un schimb continuu între mine şi tot ce mă înconjoară şi mai ales între mine şi ceilalţi. Fiecare experienţă trăită alături de cineva, fie ea şi de o zi, îţi aduce ceva, rău sau bun, asta nu este neaparat relevant, pentru că toate aceste experienţe nu fac decât sa ne îmbogăţească pe noi ca oameni. Consider că din fiecare experienţă traită alături de cineva ai ceva de învăţat.

Îmi plac foarte mult diferenţele, şi când spun diferenţe mă refer mai ales la diferenţele dintre oameni, la faptul că fiecare dintre noi este unic, are propriul mod de a fi, de a gândi şi de a reacţiona. Îmi place să văd oamenii din jurul meu ca pe nişte “oglinzi” în care eu mă reflect în diferite moduri, fiecare mă percepe într-un anumit fel, iar asta simt că mă îmbogăţeşte.

Alexandra Ioniţă

Îmi place mult să cânt. Nu, nu sunt solist vocal, nici pe departe. De fapt,atunci când profesionişti ai domeniului mă ascultă fredonând îşi acoperă urechile instinctiv sau imediat mă corectează şi îmi dau mură în gură linia melodică. Asta mi se întâmpla şi în copilărie şi pentru că îmi doream să cânt fără întrerupere, inventam cântecele; ba mai mult, compuse în străină (asa cum le explicam eu partenerilor de joacă). Erau extrem de apreciate şi reuşeam să câştig cu ele toate concursurile Tip Top Minitop din cartier.Şi acum cei mai mari fani ai mei tot copiii sunt, ei chiar îmi cer să le cânt! Sper ca într-o zi Dumnezeu să se sature de stăruinţa mea zilnică, să-mi dea harul mult visat şi să zică: “Ok! M-ai convins! Ai un concert aranjat de mine chiar în seara asta!”:)

Fiecare om se comportă diferit în funcţie de grupul social din care face parte. Întotdeauna am căutat oameni în mijlocul cărora să pot lăsa liber clovnul.Cum care clovn!? Clovnul meu interior. Eu simt o nevoie acută să fac oamenii veseli, să-i vad zâmbind şi scopul meu final e să-i aud râzând cu poftă. Păcat că nu-i pot distra pe toţi cei cu care mă întâlnesc, ci numai pe cei care vor asta… Am învăţat cu timpul ca un om trebuie să şi vrea. Unii aleg să fie serioşi, chiar posomorâţi, din cauza unor principii mai  vechi (probabil), conform cărora adulţii nu mai pot fi copii. Ba pot fi! Pot fi! Du-te printre cei mici şi lasă-te liber! Copiii nu simt penibilul! Asta îmi place cel mai mult la ei. E minunat să-ţi mai poţi permite să te joci cu păpuşile, să faci turn din cuburi pe care imediat, fără regret, să-l dărâmi ,să construieşti garaj şi să te dai în leagăn tare!tare!tare!, iar copiii să râdă şi tu să râzi la fel, având un premiu dublu: bucuria de a-i vedea fericiţi şi fericirea de a fi iar copil!

Ludicul există în fiecare dintre noi, trebuie să găsim cât mai multe locuri în care el să se manifeste, să fim veseli, să ne încărcăm cu energie de cea mai bună calitate! Am spus mereu despre mine că sunt cu capul în nori, dar cu picioarele bine înfipte în pământ! Sunt matură şi responsabilă atunci când trebuie, dar de cele mai multe ori caut să fiu copil!